Publicat în Emma Rendel

Emma Rendel – „The Vicar Woman”

Nu am citit foarte multe romane grafice, însă întotdeauna au fost printre favoritele mele – în ele cuvintele pot fi sau nu în prim-plan, iar imaginile pot fi folosite atît pentru a susţine mesajul, cât şi pentru a-l face mai subtil. Care este mai ales meritul lor faţă de romanele obişnuite este că sunt mult mai concise, iar prin asta devin şi mult mai eficiente: impactul provocat nu e atenuat de multele cuvinte în plus care sunt necesare unui alt fel de text.

The Vicar Woman e povestea puţin stranie a unui mic sat marcat de un eveniment tragic care a avut loc cu ceva timp în urmă, un sat ai cărui locuitori nu pot trece peste, căutând în continuare vinovaţii şi, mai ales, fiecare dintre ei încearcă să se convingă pe el însuşi că nu este în niciun fel vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. Noua preoteasă (nu ştiu dacă ăsta e cuvântul pe care ar trebui să-l folosesc, dar e singurul care-mi vine în cap acum) se loveşte de un zid de aparentă bunăvoinţă din partea celor 53 de săteni care au colaborat pentru a construi biserica din Insula Bly, însă îşi dă seama că în spatele acestei primiri se ascunde un secret bine ascuns de întregul sat, o traumă reprimată pe care nu reuşeşte să o dezvăluie. E de altfel povestea oricărei comunităţi restrânse care trece printr-un astfel de eveniment, el nu e tragic doar pentru cei direct implicaţi, ci se răsfrânge asupra tuturor şi mai ales asupra acelora care simt că erau într-o oarecare măsură responsabili (ceilalţi nu fac decât să le mărească siguranţa că ei sunt de vină, pentru a se scăpa pe ei înşişi de remuşcări).

Grafica Emmei Rendel este însă ceea ce transformă romanul dintr-o poveste despre o comunitate într-o poveste pe care ai putea-o spune la un foc de tabără pentru a-i speria pe ascultători, există un aer de stranietate, de întuneric nedesluşit în toate episoadele. Dacă firul poveştii este pur şi simplu relatat, ea nu apare decât ca un potenţial roman poliţist, cu preoteasa în rolul detectivului care trebuie să dezlege misterul, însă suportul vizual e cel care aduce fiori pe şira spinării.

Şi cu toate astea, de câteva ori m-am surprins râzând.

Reclame
Publicat în George Orwell

George Orwell – „O fată de preot”

Cu toţii cunoaştem celebrele cărţi ale lui George Orwell (pseudonimul literar al lui Eric Arthur Blair), 1984 şi Ferma Animalelor, însă nu am auzit vorbindu-se niciodată de alte cărţi ale aceluiaşi scriitor. Şi totuşi ele există! Despre O fată de preot, Orwell însuşi spunea că ar fi fost mult mai bine să nu fie publicată deloc, însă cel mai probabil afirmaţia lui era legată de cenzura care a ciopărţit fără milă cartea. Manuscrisul cenzurat este singurul pe care îl putem citi chiar astăzi, pentru că cel original a fost pierdut şi, chiar şi în această formă care probabil e destul de departe de intenţia autorului, cartea m-a captivat, poate pentru că abordează nişte teme care sunt de interes pentru mine.

Dorothy este fiica părintelui paroh din Knype Hill şi trăieşte conform strictelor reguli impuse de acesta, trebuie să fie în acelaşi timp persoana care îi uneşte pe credincioşi în biserică, organizând diverse activităţi care să atragă toate tipurile de oameni, dar şi fată în casa tatălui său, unde se confruntă cu stricteţea, zgârcenia şi nepăsarea acestuia. Şi totuşi trăieşte într-o stare de credinţă nestrămutată şi îşi pedepseşte orice gând aflat în neconcordanţă cu învăţăturile creştine, provocându-şi durere fizică.

Totul se schimbă când se trezeşte în Londra, fără nicio amintire despre cine şi ce este, trebuind să îşi asigure supravieţuirea: lucrând pe câmp, cerşind, trăind pe străzi. Chiar şi când îşi aminteşte, într-un final, cine este, ştie că nu se poate întoarce acasă – reputaţia ei pare a fi veşnic pătată.

O fată de preot poate părea o poveste clasică de tip Charles Dickens, dar e departe de a fi asta. Nu este povestea greutăţilor prin care trece Dorothy pentru a-şi restaura reputaţia sau pentru a-şi atinge visele, ci este povestea pierderii credinţei, povestea realizării că Dumnezeu nu există şi că, dacă el chiar există, este la fel de inutil cum ar fi şi dacă ar exista. Pentru că nimeni nu are nevoie de un Dumnezeu necunoscut, ale cărui căi sunt ascunse, imposibil de înţeles sau controlat în vreun fel, adevărata nevoie este aceea de a crede într-un astfel de Dumnezeu. Ceea ce îi aduce pe oameni în biserică nu este credinţa în Dumnezeu, pentru că rugăciunile pot fi făcute la fel de bine – chiar mai bine – în linişte, acasă. Ceea ce îi aduce pe oameni în bisercă este nevoia ritualului, a importanţei pe care ei, credincioşii, o capătă prin prisma acestui ritual. Iar Dorothy nu realizează asta printr-o revelaţie sublimă cauzată de un eveniment marcant. Trăind în condiţii cu totul noi şi diferite de cele obişnuite din casa tatălui său, trebuind să înfrunte sărăcia, foametea, ruşinea, Dorothy se trezeşte într-o zi având conştiinţa faptului că nu mai crede, iar asta pare cât se poate de natural pentru ea. Cât timp trăieşte în aceste condiţii, lipsa credinţei nu o înspăimântă, este înspăimântată de acest fapt doar când trebuie să se întoarcă acasă şi îşi dă seama că totul va fi diferit – nu în aparenţă, bineînţeles, pentru că va face aceleaşi lucruri ca înainte, dar interiorul ei se va fi schimbat inexorabil: dacă totul înainte era făcut pentru slava Domnului, totul avea un scop şi o semnificaţie, acum totul va fi gol, lipsit de sens şi de orice înţeles mai profund.

No, it was something far more fundamental; it was the deadly emptiness that she had discovered at the heart of things. She thought of how a year ago she had sat in this chair, with these scissors in her hand, doing precisely what she was doing now; and yet it was as though then and now she had been two different beings. Where had she gone, that well-meaning, ridiculous girl who had prayed ecstatically in summer-scented fields and pricked her hand as a punishment for sacrilegious thoughts? And where is any of ourselves of even a year ago? And yet after all – and here was the trouble – she was the same girl. Beliefs change, thoughts change, but there is some inner part of the soul that does not change. Faith vanishes, but need for faith remains the same as before.

(…)

She shifted her position in her chair.But after all, there must be some meaning, some purpose in it all! The world cannot be an accident. Everything that happens must have a cause – ultimately, therefore, a purpose. Since you exist, God must have created you, and since He created you a conscious being, He must be conscious. The greater doesn’t come out of the less. He created you, and He will kill you, for His own purpose. But that purpose in inscrutable. It is in the nature of things that you can never discover it, and perhaps even if you discovered it you would be adverse to it. Your life and death, it may be, are a single note in the eternal orchestra that plays for His diversion. And suppose you don’t like the tune? (…) But that was silly, really. For your not liking the tune was also part of the tune.

Her mind struggled with this problem, while perceiving that there was no solution. There was, she saw clearly, no possible substitute for faith; no pagan acceptance of life as sufficient to itself, no pantheistic cheer-up stuff, no pseudo-religion of „progress” with visions of glittering Utopias and ant-heaps of steel and concrete. It is all or nothing. Either life on earth is a preparation of something greater and more lasting, or it is meaningless, dark and dreadful.

Deşi nu are o importanţă majoră în economia romanului, în afară de aceea de a justifica o parte din timpul petrecut de Dorothy departe de casă şi a încununa viaţa nefericită a personajului chiar şi atunci când îşi găseşte ceva de lucru, scurta perioadă în care Dorothy a fost profesoară la una din şcolile private din suburbiile Londrei a fost poate partea mea preferată din carte. De ce? Pentru că asta i-a permis scriitorului să vorbească, prin prisma personajului, despre o temă curcială (şi foarte revelantă chiar acum, la noi în ţară): educaţia. Trebuie să recunoaştem că Dorothy e un personaj foarte progresist pentru perioada în care trăieşte: dincolo de revelaţia ei privind religia şi credinţa, dă dovadă de o viziune foarte modernă şi asupra educaţiei. Viaţa ei la şcoala privată pentru fete Ringwood House este o oglindă terifiant de fidelă a sistemului nostru de învăţământ: elevii sunt învăţaţi ceea ce se ştie din strămoşi că este important, ceea ce nişte persoane fără niciun fel de autoritate în domeniu consideră relevant. În cazul lui Dorothy aceste persoane erau părinţii copiilor care considerau că cele mai importante elemente erau cele care se puteau vedea şi cu care se puteau lăuda vecinilor şi prietenilor de familie (scrisul caligrafic al fiicelor lor, capacitate lor de a face calcule şi de a reda numele cât mai multor capitale într-un timp cât mai scurt). În cazul nostru este un Minister al Educaţiei alcătuit din persoane pentru care nota este adevăratul indicativ al eficienţei sistemului de învăţământ – de aceea singurele schimbări care chiar se fac sunt cele din ce în ce mai proaste ale modului de examinare, pentru a se ridica în mod artificial notele, fără vreo schimbar reală în nivelul de pregătire al elevilor sau în competenţele pe care aceştia le dobândesc la şcoală. Iar atunci când un dascăl înzestrat cu o viziune mai largă asupra scopului educaţiei, aşa cum se dovedeşte a fi Dorothy, încearcă să facă el însuşi o schimbare acolo unde poate interveni, este rapid redus la tăcere de ceilalţi mai mulţi, care nici măcar nu o fac neapărat din răutate, ci din pură ignoranţă, din convingerea sinceră că fac ceea ce e corect.

For she had grasped now that it is easy enough to keep children in order if you are ruthless with them from the start. Last term the girls had behaved badly, because she had started by treating them as human beings, and later on, when the lessons that interested them were discontinued, they had rebelled like human beings. But if you are obliged to teach them rubbish, you mustn’t treat them as human beings. You must treat them like animals – driving, not persuading. Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. Possibly this kind of treatment is not very good for children, but there is no doubt that they understand it and respond to it.

Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. De asta elevilor le e frică să protesteze, să îşi facă auzită vocea, pentru că cei care o fac sunt repede atacaţi de toţi oamenii care refuză să îşi vadă propriile greşeli, de la părinţi la profesori şi persoanele de vază din minister. Toţi se plâng de sistemul de învăţământ care este, în mod evident, plin de defecte, însă se vor alia împotriva celui care propune schimbarea, de teama că o parte din vină va cădea pe umerii lor.

Publicat în Henry Miller

Henry Miller – „Răstignirea trandafirie”

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

„Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

„Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

„Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

„Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

„Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi „pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

„Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.

Publicat în Jeanette Winterson

Jeanette Winterson – „Oranges Are Not The Only Fruit”

Luna februarie a fost LGBT History Month în Marea Britanie şi a fost celebrată peste tot, de la universităţi la supermarketuri şi librării. Cei de la Waterstone au selectat câteva cărţi conectate cu tema LGBT, iar Oranges Are Not The Only Fruit e una dintre ele. Încadrarea romanului în categoria LGBT este, aşa cum spune şi autoarea în introducere, născută doar din nevoia oamenilor de a cataloga şi a eticheta şi nu spune totul despre text, care nu e un manifest LGBT, ci un roman în care tema aceasta apare ca o temă firească, exact cum sunt religia sau copilăria, izvorând din implicarea experienţei personale a autoarei în procesul de creaţie.

Yet as we travel deeper into the strange world of the story, the feeling we get is of being understood – which is odd when you think about it, because at school learning is based on whether or not we understand what we are reading. In fact it is the story (or the poem) that is understanding us.

Books read us back to ourselves.

Deşi am mai citit O paranteză în timp a aceleiaşi autoare, simt că abia acum am cunoscut-o de fapt pe Jeanette Winterson. O paranteză în timp, făcând parte din Proiectul Hogarth Shakespeare, e mai degreabă un exerciţiu de creaţie, în timp ce Oranges Are Not The Only Fruit este glasul liber şi nealterat al scriitoarei. Numele personajului principal este Jeanette, iar romanul e scris din perspectivă subiectivă, dar asta nu anulează caracterul de ficţiune a textului, care rămâne un roman:

I never wanted a literal reading of Oranges. If I call myself Jeanette why must I be writing an autobiography? Henry Miller calls his hero Henry. Paul Auster and Milan Kundera call themselves by name in some of their work. So does Philip Roth. This is understood by critics as playful meta-fiction. For a woman it is assumed to be confessional. Is this assumption about gender? Something to do with creative authority? Why shouldn’t a woman be her own experiment?

Până acum nu am vorbit de fapt decât de prefaţa romanului, în care Jeanette Winterson vorbeşte de fapt despre condiţia scriitorului, a cititorului, despre literatură sau despre femeia în literatură.

Romanul doar pune în aplicare aceste concepte care iau o formă originală şi foarte inteligent construită. El e povestea tinerei Jeanette, crescută în spiritul unui (într-o oarecare măsură) fanatism religios, care trebuie să evadeze din această lume pentru cea pe care o iubeşte. Deşi trebuie să se elibereze din spatele gratiilor religiei, povestea rămâne permanent sub semnul acesteia, fiind construită după structura Bibliei (cele opt capitole poartă numele primelor opt cărţi ale Bibliei). Este aceasta o ironie prin care înţelegem că nu ne putem controla niciodată în totalitate viaţa, chiar dacă pare că am reuşit?

Şi nu doar firul narativ este foarte ingenios construit. Scriitoarea controlează şi păstrează atenţia cititorului prin câteva laitmotive şi fraze pe care le repetă în fiecare moment aparent banal, dar care e de fapt crucial. Printre acestea se numără timpul ( Time is a great deadener. People forget, get bored, grow old, go away. ) şi, bineînţeles, portocala, care îşi face apariţie de fiecare dată pentru a substitui viziunea unei opţiuni unice, inflexibilitatea acesteia. Şi dacă naraţiunea ar fi fost teribil de neinteresantă, romanul ar fi în continuare fascinant prin urmărirea tehnicilor scriitoriceşti.

Oranges Are Not The Only Fruit nu e o carte despre LGBT sau despre religie sau despre orice temă explicită – este o carte despre oameni, despre cum fericirea lor poate arăta atât de diferit facţă de ceea ce este de aşteptat încât poate să însemne o algere, alegere pe care scriitoarea o numeşte în titlul unui alt text: Why Be Happy When You Could Be Normal?

Publicat în Yuval Noah Harari

Yuval Noah Harari – „Sapiens” şi „Homo Deus”

Mă îndoiesc că e prima oară când auzi de cărţile astea. Eu am auzit de ele atât de mult înainte să mi le cumpăr încât începusem să mă simt în inferioritate – toţi păreau să le fi citit şi să se simtă schimbaţi de ele. Şi acum înţeleg despre ce vorbeau.

Nu e vorba de vreo schimbare spirituală de tipul celor pretinse de adepţii cărţilor de dezvoltare personală. Schimbarea nu e la acest nivel. Într-o oarecare măsură este vorba de informaţia conţinută în cele două volume (care cel puţin mie nu îmi era în întregime cunoscută), dar meritul cel mai mare al autorului este altul: reuşeşte să sintetizeze tomuri întregi de istorie, STEM, etică şi filosofie şi să pună totul în perspectivă. Ceea ce demonstrează textul ăsta e că informaţia nu înseamnă nimic dacă e disperată şi că puterea pe care o au oamenii e aceea de a face astfel de conexiuni. Conexiunile sunt ceea ce au dus la evoluţia uimitoare a omului: conexiunile interne care au loc la nivelul creierului uman şi care permit o astfel de analiză a informaţiei şi conexiunile interumane care sunt cheia evoluţiei.

Yuval Noah Harari vorbeşte despre trecut, prezent şi oferă şi o descriere a posibilităţilor din viitor. Nu e o listă exclusivă, ci rezultatul unei analize a prezentului. Nu primim răspunsul concret la nicio întrebare, pentu că momentan nu există unul, ci suntem lăsaţi să ne punem propriile întrebări. Nu e vorba de informaţie, cine e în căutarea informaţiei va apela la cărţi de specialitate, cum sunt multele titluri din referinţele din „Sapiens” şi „Homo Deus”. În schimb, e vorba de înţelegerea la nivel conceptual a continuităţii lumii în care trăim, a continuităţii noastre ca oameni, a impactului pe care l-am avut de-a lungul timpului asupra ecosistemelor în care trăim şi a dinamicii din interiorul propriei noastre societăţi.

De ce lucrarea e atât de valoroasă şi apreciată? Pentru că vorbeşte despre lucruri foarte importante care nu trebuie să fie accesibile doar specialiştilor. Când viitorul tuturor e în joc, e de preferat să existe un număr redus de specialişti care să ia deciziile sau e democraţia e alegerea corectă? Dacă a doua variantăsună mai bine, singura soluţie e ca toţi oamenii să poată lua decizii în mod conştient şi raţional, iar „Sapiens” şi „Homo Deus” nu fac decât să contibuie la asta.

Publicat în Chris Kraus

Chris Kraus – „Torpor”

Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat „I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în „I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în „Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.

În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.

Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea „bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.

Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.

Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – „unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.

În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.

De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.

La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.

Publicat în Nicole Krauss

Nicole Krauss – „Pădurea întunecată”

Cel mai recent roman al lui Nicole Krauss este o meditaţie despre creaţie, dar nu doar despre creaţia literară, ci despre creaţia pe care poate o înfăptuieşte fiecare dintre noi, în mod involuntar şi inconştient, pentru a-şi crea propria lume, un nou univers, de altfel, sau pentru a-şi aduce contribuţia la un univers mare, care ne include pe toţi. Cum putem noi şti care dintre cele două variante este cea adevărată şi dacă nu există o a treia, pe care suntem incapabili să o detectăm?

Şi dacă, în loc să existe într-un spaţiu universal, mi-am zis, fiecare dintre noi se naşte de fapt singur într-un nimic luminos şi noi suntem cei care îl taie în bucăţele, asamblând scări, grădini şi gări în modul nostru particular, până când ne transformăm spaţiul într-o lume? Cu alte cuvinte, dacă responsabile pentru crearea multiversului sunt percepţia şi creativitatea umană? Sau poate…

Dacă viaţa, care pare să aibă loc de-a lungul a nenumărate coridoare lungi, în camere de aşteptare şi oraşe străine, pe terase, în spitale şi grădini, camere închiriate şi trenuri aglomerate, se petrece de fapt într-un singur loc, un singur punct din care visăm la celelalte locuri?

Chiar este atât de larg răspândită? Aşa cum plantele au nevoie ca noi să fim atraşi de florile lor ca să crească şi săs e răspândească, nu s-ar putea ca spaţiul să depindă şi el de noi? Credeam că l-am cucerit cu casele, drumurile şi oareşele noastre, dar dacă noi suntem cei care au fost subordonaţi fără voie spaţiului, pentru ca elegantul său design să se propage infinit prin visurile fiinţelor finite? Dacă nu noi suntem cei care se mişcă prin spaţiu, ci spaţiul se mişcă prin noi, ţesut pe războiul minţilor noastre? Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci unde este acest spaţiu în care stăm întinşi şi visăm? Un rezervor în nonspaţiu? O dimensiune de care nu suntem conştienţi? Sau e undeva în singura lume finită din care s-au născut şi se vor naşte miliarde de lumi, un loc unic, diferit pentru fiecare dintre noi, la fel de banal ca oricare altul?

Nu m-am mai întâlnit cu Nicole Krauss din clasa a noua, când, citind Istoria iubirii, nu am putut să nu o compar pe autoare cu soţul ei de atunci, Jonathan Safran Foer, iar cartea sa cu romanul acestuia, Extrem de tare şi incredibil de aproape. Ambele sunt romane despre familie, cu personajul central un copil. Nu m-am putut abţine de la această asociere nici de data aceasta, căci, deşi divorţaţi, cei doi ne demonstrează încă o dată aproape perfecta suprapunere a viziunii lor artistice şi a mediului din care îşi iau inspiraţia. Nu apar în Pădurea întunecată şi în Iată-mă imagini ale unor familii disfuncţionale, aflate în pragul destrămării? Identitatea naţională a evreilor, familia, creaţia sunt teme comune celor doi şi mă fac să-mi fie greu să vorbesc doar de unul dintre ei.

Şi totuşi, deşi pleacă de la premise asemănătoare, cele două romane urmează traiectorii foarte diferite. Despre Iată-mă am vorbit aici.

Romanul lui Nicole Krauss e construit pe două planuri urmărind viaţa a două personaje care nu se cunosc şi nici nu ajung să se cunoască (deşi te aştepţi în orice clipă să se întâmple ceva care să-i unească şi în mod explicit), dar care nu sunt chiar atât de diferite şi nu e greu de văzut cum se oglindesc unul în altul. Unul din ele este Epstein, un avocat de succes care, ajuns la vârsta de 68 de ani, decide să îşi doneze toată averea pentru diverse scopuri caritabile şi care dispare în mod misterios în Israel. Celălalt este Nicole, la rândul ei o scriitoare de succes, dar care se confruntă cu probleme atât în familie, cât şi pe plan literar, unde nu reuşeşte să îşi găsească inspiraţia. Ajunge în Tel Aviv cu o convingere despre a cărei sursă nu e sigură, anume că hotelul cu aer comunist din Tel Aviv la care obişnuia să stea împreună cu părinţii ei în copilărie îi va rezolva blocajul.

Pentru ambele personaje călătoria în Israel se transformă în ceva neaşteptat, o căutare care nu poate să se petreacă decât în Israel, loc care reprezintă în mod inconştient pentru ambele personaje o matcă în care se pot regăsi pe ei înşişi, dar au şi libertatea de a se pierde în ea. Epstein este convins să doneze două milioane de dolari unui film despre figura biblică David, personaj neglijat de producătorii de filme, în timp ce Nicole este atrasă într-o poveste în care rolul ei este să elucideze sau să creeze ea însăşi biografia neclară a lui Franz Kafka. În acest ultim plan al romanului, textul pare să se apropie mai degrabă unui eseu pe tema Franz Kafka, dar, în definitiv, ambele planuri sunt dominate de un sentiment de confuzie. Şi nu e vorba de confuzia absurdului pe care o cunoaştem chiar de la susnumitul Kafka, ci de o confuzie născută din dorinţa prea puternică de a trasmite şi de a încripta în acelaşi timp mesajul.

Deşi cartea e la fel de uşor de citit ca alte texte ale autoarei, aceasta are defectul de a pierde uşor atenţia cititorului. La început am dat vina pe o eventuală oboseală, deşi eram puţin contrariată de cum doar în urmă cu două zile devoram altă carte. Trebuie să recunosc însă meritul de a-mi fi stârnit curiozitatea cu privire la viaţa lui Franz Kafka, despre care ştiam doar câteva detalii: relaţia tensionată cu tatăl său, logodnica Felice şi implicare prietenului său Brod în publicare postumă a textelor unuia dintre scriitorii mei preferaţi.

În schimb, referinţa dantescă e potrivită pentru a descrie creaţiei lui Nicole Krauss: nu e vorba de dreapta cale, ci de libertatea de a-ţi căuta calea, chiar dacă e înfricoşăroare sau trece printr-o pădure întunecată.