Publicat în Elena Ferrante

Elena Ferrante – „Tetralogia napolitană”

Pentru unele cărți îmi las timp. Simt că vor fi dificile, că mă vor face să reflectez, că nu vor fi ușor de digerat. De-asta n-am citit încă Ulysses. Dar faptul că Tetralogia napolitană a stat vreun an neatinsă decât de priviri care spuneau „abia aștept să te citesc” a fost din cu totul alt motiv: știam că voi iubi seria, că mă va distrage de la orice activitate pe care ar trebui să o întreprind, că mă vor înfuria și face fericită și n-am greșit. Am devorat cele patru volume în mai puțin de două săptămâni și am înțeles de ce autoarea a preferat să rămână sub anonimat, ascunzându-se în spatele unui pseudonim care ne permite fiecăruia dintre noi să spunem: eu sunt Elena Ferrante. Pentru că eu am simțit cum mă transform în Elena Ferrante, cum intru atât de adânc în roman încât ar fi ridicol să spun că nu e al meu – scris și trăit de mine.

Romanul spune povestea relației dintre Lila și Lenu, Raffaella și Elena. Ce ar putea fi special la două fetițe crescute în cartier în Napoli? Probabil că nimic, însă ceea ce le face atât de speciale este legătura dintre ele, care trece dincolo de prietenie: ele se resping și se atrag, se ciocnesc și se îndepărtează, par că își fac rău una alteia și se las totuși ghidate de o forță inexplicabilă care nu le permite niciodată să renunțe una la cealaltă.

Naratoarea e Elena și de la ea aflăm cum se simte complet în umbra Lilei, aflată sub influența sa imposibil de respins, însă nu de puține ori ne întrebăm cum ar fi fost povestea scrisă de Lila, despre ale cărei sentimente nu aflăm mai nimic – ea fascinează prin misterul care se lasă în jurul ei, un personaj atât de bine și totuși atât de lacunar construit, în timp ce despre Elena ajungem să știm totul. Cele două fetițe, atât de diferite una față de cealaltă, devin de nedespărțit, fiecare asumându-și rolul de a o completa pe cealaltă: Elena e binele, iar Lila e răul, însă binele și răul sunt amestecate și se intensifică reciproc. (…) dar binele mirosea a rău și răul mirosea a bine, un amalgam care-i tăia răsuflarea.

Ziceam că știm totul despre Elena, însă e drept că o știm doar pe acea Elena la a cărei formare a avuf o contribuție majoră răul mai mult sau mai puțin bine intenționat al Lilei, de care naratoarea încearcă zadarnic să se îndepărteze, căci ele devin în mod organic una parte din cealaltă, sunt inseparabile nu pentru că nu au propriul sine, ci pentru că fiecare caută să se adape din sinele celeilalte, sine care-i pare mai frumos, mai înzestrat, mai nobil și cu potențial mai mare. Odată cu maturitatea, Elena urmează visul lor din copilărie, studiul, cărțile, în timp ce Lila rămâne înrădăcinată în cartierul pe care vrea să-l conducă, să-l supună, să-l schimbe, dar prin frica de putere. Iar diferențele dintre ele doar se adâncesc:

Îmi acordam importanță, în fine, știam să-mi acord, orice se întâmpla. De tot ce mă ciocneam – studiile, cărțile, Franco, Pietro, fetele, Nino, cutremurul – ar fi trecut și eu – oricare eu dintre cele pe care le acumulasem – eu aș fi rămas pe loc. Eram vârful compasului meu fix, în timp ce mina alerga în jur, trasând cerc după cerc. Lila, în schimb – acum mi se părea clar, și asta m-a făcut să fiu mândră, m-a liniștit, m-a înduioșat – făcea eforturi să simtă stabilitate. Nu reușea, nu credea. Oricât ne-ar fi dominat mereu pe toți și oricât ne-ar fi impus modul ei de a fi, cu atâtea resentimente și furie, ea se percepea pe sine ca pe un colaj și nu făcea eforturi, la urmă, decât pentru a se înfrâna. Când, în ciuda tehnicilor ei prevăzătoare legate de persoane și obiecte, realitatea peticită predomina, Lila o pierdea pe Lila, haosul părea singurul său adevăr și ea – atât de activă, atât de curajoasă – se anula îngrozită, se preschimba în nimic.

În ultimele volume, fundalul pe care se construiește povestea celor două femei devine mult mai complex. Copilele devenite adulte trăiesc într-o lume dominată de luptele dintre facțiunile politice, de un progres uneori atât de brutal încât societatea italiană e scuturată din temelii.

Prea multe romane cavalerești proaste, Lenu, creează un don Quijote; dar noi, cu tot respectul pentru don Quijote, nu avem nevoie aici, la Napoli, să ne luptăm cu morile de vânt, e doar curaj irosit: avem nevoie de persoane care știu cum funcționează morile și le fac să funcționeze cu adevărat.

Naratoarea, încercând să se explice spre sine, încearcă să explice femeia, să o îndepărteze de o imagine simplistă a unei feminități primitive. Dorința ei de libertate și mediul conservator în care a fost crescută sunt două forțe care se luptă în interiorul ei, făcând-o să se teamă că oricât de bine argumentate sunt pledoariile ei pentru susținerea feminismului, ea nu poate fi cu adevărat feministă, cât timp se dedică rolului de mamă, soție sau amantă și cât timp e subjugată de dragostea pentru un bărbat.

Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, pe stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe comunism. Și pe capcana egalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză. Să te miști pe alt plan în numele propriei diferențe. Universitatea nu le eliberează pe femei, ci le perfecționează represiunea. Împotriva înțelepciunii. În timp ce bărbații se consacră activităților spațiale, pentru femei viața n-a început nici măcar pe această planetă. Femeia este cealaltă față a pământului. Femeia este Subiectul Neprevăzut. Să te eliberezi de supunere, aici, acum, în acest prezent. (…) Și nimeni mai bine decât mine nu știa ce înseamnă să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților, o făcusem, o făceam în continuare.

Oricât scriam de acum și reflectam în lung și-n lat la autonomia feminină, nu mă puteam lipsi de corpul lui, de vocea lui, de inteligența lui. A fost îngrozitor să-mi mărturisesc asta, dar continuam să-l doresc, îl iubeam chiar mai mult decât pe fiicele mele. La gândul de a-i face rău și de a nu-l mai vedea niciodată mă ofileam dureros, femeia liberă și cultă își pierdea petalele, se desprindea de femeia-mamă și femeia-mamă lua distanță de femeia-amantă și femeia-amantă de slujnica mânioasă. Și toate păreau pe punctul de a zbura încet, în direcții diferite. Pe drum înspre Milano descopeream că, lăsând-o deoparte pe Lila, nu știam să fiu eu însămi decât modelându-mă după Nino. eu eram incapabilă să fiu propriul meu model. Fără el nu mai aveam un nucleu pornind dea care să mă extind în afara cartierului, prin lumea largă, eram doar o grămadă de reziduuri.

Și totuși, cum poate fi scris un roman ca ăsta, care vorbește despre atât de multe lucruri? Ce fel de structură complicată și elevată ar trebui să aibă? În mod surprinzător, acțiunea romanului este aproape liniară, iar cronologia e respectată, alternanța dintre cele două planuri (trecut și prezent) se petrece rar și atunci e ușor de sesizat. Așadar romanul nu vrea să fie nici o dovadă de virtuozitate artistică, nici vreun experiment literar, ci, așa cum îi spune editorul Elenei după ce îi citește cea de-a treia carte dată spre publicare, este pură plăcere de a povesti.

Reclame

Un gând despre „Elena Ferrante – „Tetralogia napolitană”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s