Publicat în Ana Barton

„Pervazul lui Dumnezeu” – Ana Barton

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr o carte fără să știu dinainte că e o carte ce merită citită, fie pentru că am mai citit cărți de același autor, fie pentru că persoane în ale căror gusturi mă încred mi-au recomandat-o (în 90% dintre cazuri, e vorba de profa de română; am o profă mișto și trebuie să evidențiez asta).

Acum am făcut asta: în spiritul obiceiului meu de a cumpăra o carte din fiecare oraș pe care-l vizitez, acum vreo trei luni am luat de pe raftul unei librării din Târgoviște cartea asta de care nu auzisem niciodată, dar cu o copertă diferită – pentru că alt cuvânt nu găsesc – și cu un titlu intrigant. „Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton (Editura Humanitas, 2016). Puteam să jur că o să fie o carte de poezie și chiar dacă s-a dovedit a nu fi chiar așa, după ce am citit-o mi-am dat seama că sentimentul meu inițial n-a fost chiar pură halucinație.

Pervazul lui Dumnezeu e un loc în care mi-ar plăcea să stau la nesfârșit și să aflu adevăruri despre lumea asta, adevăruri mici și care nu sunt general valabile, ceea ce le face cu atât mai fascinante. Cum ar fi faptul că Dumnezeu fumează țigări fără filtru sau că inima poate să-ți tremure și de frumusețe, nu doar de frică sau că totul este o poveste.

Volumul de proză scurtă al Anei Barton e tulburător și amuzant, suprarealist și absurd și gata oricând să spună ceva brutal imediat după ce a învăluit în metafore ceva ce putea fi tratat la fel de succint. Unele texte sună ca o poezie transpusă în proză, în timp ce altele iau forma unui banc sau a unei anecdote, iar cititorul e forțat să treacă prin stările necesare fiecărei scrieri. Poate ar fi de preferat un moment de meditație după fiecare, însă eu nu sunt acel tip de cititor care ar putea face asta. Am citit cartea dintr-o suflare (o suflare care a durat trei ore) și la final m-am întrebat dacă nu puteam să fiu și eu măcar o dată răbdătoare și să profit mai mult de lectura asta. Dar m-am obișnuit deja cu lăcomia mea.

Textul meu preferat e cel intitulat „Micimea contează”. Mi-am dat seama de asta atunci când în loc să subliniez trei-patru rânduri sau jumate de pagină, am fotografiat tot textul și am pus un semn în dreptul titlului.

Tot în cele trei ore am învățat că va veni o vreme când voi fi mulțumită de prenumele meu, căci am un prenume interzis, nu dau voie aproape nimănui să-l fosească. Nu pentru că ar fi prea special, e chiar comun, dar îl găsesc nepotrivit personalității mele. Deși numele meu nu e Kalokagathia, ca al personajului Anei Barton, sper că se va aplica același raționament și pentru mine:

Și-nțelese că numele ei, care fusese o toană a mătușii care nu și-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci și cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o șoaptă de dinozaur. Așadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. Și vârsta asta o-mplinești într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic, nicidecum una de spirit, cum scrie pe buza paharului cu truisme amoroase. De fizic, da, ca unghiile și pereții. Ca oamenii.

Random thought: Poate e doar un sentiment propriu, pentru că nu înțeleg exact cum funcționează mintea mea, uneori face niște conexiuni ciudate, dar ceva în aceste texte mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu.

Dintre multele sublinieri pe care le-am făcut pe carte, nu pot să nu le împărtășesc cu voi pe următoarele:

Înțelegea de acum că viața e tocmai ce n-apuci să faci când alergi să faci mici tâmpenii. Sau, mai rău, însăși alergătura.(pag. 13)

Pereții tăi sunt mereu curați doar dacă nu faci opere de artă din ce vrei, dar n-ai curaj să ceri. Dacă nu-i umpli de dorințe tăcute și înghițite. Dar pentru asta trebuue să-nveți să pierzi, cea mai sănătoasă învățătură de pe fața pământului. Și așa pentru că o să pierzi exact chestiile alea de care n-aveai nevoie, chiar dacă nu-ți dai seama de asta în timpul pierderii și nici imediat după. Ce e mult, vezi bine, strică. (pag. 41)

-Cu ce naiba să mă îmbrac?
-Păi, depinde de starea pe care o ai și de ce vrei să faci cu ea: o arăți sau o ascunzi. (pag. 91)

-De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
-Pentru că ai fața plină de culori.
-Ăsta e machiaj, drăguța mea.
-Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
-Eee, ca să fiu mai frumoasă.
-Și de ce nu ești?(pag. 93)

Șșșșș, vino mai aproape, să nu ne-audă nimeni. Știi că oamenilor li se face frică dacă sunt puși în fețele altor oameni. (pag. 105)

Oamenii care se potrivesc sunt ăia care au multe feluri de mâncare preferate în comun. (pag 108)

Bunăoară, o moarte poate fi și pierderea perechii tale. O moarte mică și pasageră, dacă ai noroc. (pag. 145)

Sunt dimineți în care îți aduni moleculele-ntr-un castron mat și ieși pe ușă, punând un capac etanș, ca să nu fugă vreuna. Dimineți în care știi clar că-ți trebuiești. Cât mai tot. (pag. 204)

Vă recomand să dați volumul și altora să-l citească, textul lor preferat vă va face să-i înțelegeți puțin mai bine.

Reclame