Publicat în Chris Kraus

Chris Kraus – „Torpor”

Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat „I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în „I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în „Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.

În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.

Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea „bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.

Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.

Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – „unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.

În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.

De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.

La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.

Reclame
Publicat în Chris Kraus

Chris Kraus – „I Love Dick”

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill – getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?