Publicat în Cristopher Moore

Christopher Moore – „Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Reclame