Publicat în Fredrik Backman

Fredrik Backman – „Un bărbat pe nume Ove”

Acum vreo jumătate de an, când Un bărbat pe nume Ove îmi invadase newsfeed-ul, mi-am spus că m-am învăţat minte că a citi ceea ce primeşte un exces de publicitate nu e cea mai bună alegere, după ce am experimentat de câteva ori. De obicei optez pentru „publicitate medie” sau „absolut nimeni n-a auzit de treaba asta”. Dar i-am dat o şansă acum, când am descoperit oameni care încă o recomandă, chiar şi după ce perioada de glorie i s-a stins.

Sigur şiţi povestea aia de pe Facebook pe care o mai distribuie din când în când cineva (de fiecare dată când crezi că ai scăpat de ea pentru totdeauna), despre bătrânelul care continuă să-i ducă flori soţiei sale la mormânt sau încă îi păstrează poza în portofel sau încă mănâncă felul ei preferat – mă rog, v-aţi prins voi, diverse variaţii ale aceleiaşi poveşti, toate având scopul de a comunica frumuseţea dragostei adevărate, care transcende noţiuni atât de triviale precum viaţa şi moartea. Ei bine, acest roman merge puţin mai departe şi ne oferă informaţii din backstage-ul faimoasei poveşti. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, iubirea bătrânelului a fost sinceră şi merită respectată, dar am citit de atâtea ori povestea încât reacţia mea nu mai e aceea de a fi impresionată, ci de a-mi promite că pe viitor o voi ocoli.

Aşa că dezamăgirea pe care am simţit-o când am început să realizez încotro se îndreaptă romanul e cel puţin justificată. Am crezut că am picat iar în plasa în care am mai picat citind The Fault In Our Stars şi pe care de atunci am reuşit cumva să o ocolesc. Nu m-am oprit din citit, pentru că partea din mine clădită din ironie, sarcasm şi critică deloc indulgentă mi-a amintit că n-am mai scris de ceva vreme o recenzie negativă şi uite cum am dat de oportunitatea perfectă.

Şi bine am făcut că mi-am continuat lectura, pentru că am reuşit să înţeleg care e treaba cu Ove ăsta şi de ce cartea a creat atâta vâlvă. Romanul nu încearcă să-i uimească pe criticii literari de pretutindeni, nici să devină un model de scriitură impecabilă sau să pună bazele unui nou sistem filosofic, iar eu m-am obişnuit cu textele care par scrise special pentru unul din scopurile astea sau care cel puţin încearcă, uneori în mod exagerat, să le atingă. Un bărbat pe nume Ove urmăreşte un cu totul alt scop, acela al fericirii, acela de a-l determina pe cititor să se uite în jur cât mai mult pentru a înţelege lucrurile şi oamenii care până atunci i-au fost indiferenţi sau străini, bătrânul mereu încruntat, vecina cu prea multe vânătăi pe braţe sau tânărul pe care părinţii nu-l mai acceptă de când au aflat de orientarea lui sexuală sau, cum ar zice plin de subtilitate Ove, de când au aflat că e o persoană homo. 

Deşi e scrisă simplu şi e la fel de uşor de citit, povestea reuşeşte să contureze un personaj care e mai mult decât o mască şi pe care continui să îl descoperi cu fiecare nou capitol, în timp ce sunt abordate teme cât se poate de serioase şi de actuale: bătrâneţea, diversitatea, deschiderea către nou, moralitatea. Autorul nu-ţi spune toate astea făcându-te să crezi că îţi spune un mare secret sau că odată cu lectura acestei cărţi devii un iniţiat, nici măcar pe aproape, ci te face să simţi că totul a fost mereu lângă tine şi că fericirea nu e chiar o himeră aşa cum te-ai obişnuit să crezi. Iar umorul de care dă dovadă te face să-ţi dai seama că e vorba de ceva cu adevărat serios, căci niciun subiect serios nu poate fi abordat corect fără a fi luat în glumă.

Am râs zgomotos citind, am vărsat şi câteva lacrimi şi la final mi-am zis că sigur nu a fost cartea la care mă aşteptam, dar sunt foarte mari şansele să fi fost cartea de care aveam nevoie.

Reclame