Publicat în Jeanette Winterson

Jeanette Winterson – „Oranges Are Not The Only Fruit”

Luna februarie a fost LGBT History Month în Marea Britanie şi a fost celebrată peste tot, de la universităţi la supermarketuri şi librării. Cei de la Waterstone au selectat câteva cărţi conectate cu tema LGBT, iar Oranges Are Not The Only Fruit e una dintre ele. Încadrarea romanului în categoria LGBT este, aşa cum spune şi autoarea în introducere, născută doar din nevoia oamenilor de a cataloga şi a eticheta şi nu spune totul despre text, care nu e un manifest LGBT, ci un roman în care tema aceasta apare ca o temă firească, exact cum sunt religia sau copilăria, izvorând din implicarea experienţei personale a autoarei în procesul de creaţie.

Yet as we travel deeper into the strange world of the story, the feeling we get is of being understood – which is odd when you think about it, because at school learning is based on whether or not we understand what we are reading. In fact it is the story (or the poem) that is understanding us.

Books read us back to ourselves.

Deşi am mai citit O paranteză în timp a aceleiaşi autoare, simt că abia acum am cunoscut-o de fapt pe Jeanette Winterson. O paranteză în timp, făcând parte din Proiectul Hogarth Shakespeare, e mai degreabă un exerciţiu de creaţie, în timp ce Oranges Are Not The Only Fruit este glasul liber şi nealterat al scriitoarei. Numele personajului principal este Jeanette, iar romanul e scris din perspectivă subiectivă, dar asta nu anulează caracterul de ficţiune a textului, care rămâne un roman:

I never wanted a literal reading of Oranges. If I call myself Jeanette why must I be writing an autobiography? Henry Miller calls his hero Henry. Paul Auster and Milan Kundera call themselves by name in some of their work. So does Philip Roth. This is understood by critics as playful meta-fiction. For a woman it is assumed to be confessional. Is this assumption about gender? Something to do with creative authority? Why shouldn’t a woman be her own experiment?

Până acum nu am vorbit de fapt decât de prefaţa romanului, în care Jeanette Winterson vorbeşte de fapt despre condiţia scriitorului, a cititorului, despre literatură sau despre femeia în literatură.

Romanul doar pune în aplicare aceste concepte care iau o formă originală şi foarte inteligent construită. El e povestea tinerei Jeanette, crescută în spiritul unui (într-o oarecare măsură) fanatism religios, care trebuie să evadeze din această lume pentru cea pe care o iubeşte. Deşi trebuie să se elibereze din spatele gratiilor religiei, povestea rămâne permanent sub semnul acesteia, fiind construită după structura Bibliei (cele opt capitole poartă numele primelor opt cărţi ale Bibliei). Este aceasta o ironie prin care înţelegem că nu ne putem controla niciodată în totalitate viaţa, chiar dacă pare că am reuşit?

Şi nu doar firul narativ este foarte ingenios construit. Scriitoarea controlează şi păstrează atenţia cititorului prin câteva laitmotive şi fraze pe care le repetă în fiecare moment aparent banal, dar care e de fapt crucial. Printre acestea se numără timpul ( Time is a great deadener. People forget, get bored, grow old, go away. ) şi, bineînţeles, portocala, care îşi face apariţie de fiecare dată pentru a substitui viziunea unei opţiuni unice, inflexibilitatea acesteia. Şi dacă naraţiunea ar fi fost teribil de neinteresantă, romanul ar fi în continuare fascinant prin urmărirea tehnicilor scriitoriceşti.

Oranges Are Not The Only Fruit nu e o carte despre LGBT sau despre religie sau despre orice temă explicită – este o carte despre oameni, despre cum fericirea lor poate arăta atât de diferit facţă de ceea ce este de aşteptat încât poate să însemne o algere, alegere pe care scriitoarea o numeşte în titlul unui alt text: Why Be Happy When You Could Be Normal?

Reclame
Publicat în Jeanette Winterson

Jeanette Winterson – „O paranteză în timp”

După ce am citit Pui de cotoroanţămi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.

O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).

Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.

Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.

Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.

Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.

Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:

Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.

Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.

Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.

Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.