Publicat în Jonathan Coe

Jonathan Coe – „Cercul închis”

După ce termin o carte, îmi place să citesc şi câteva recenzii, pentru că foarte aproape de plăcerea lecturii în sine în topul meu de activităţi preferate se află dezbaterea cu privire la cărţi şi la subiectele abordate în ele. Asta am făcut şi acum, însă când am căutat pe Google titlul am afla că ar fi unul tipic şi destul de previzibil pentru o serie fantasy, însă romanul lui Coe, scris pentru a continua povestea personajelor ajunse la maturitate din Clubul putregaiurilor, despre care am scris acum vreo săptămână, e chiar la polul opus: nu doar că îi lipsesc cu desăvârşire elementele fantasy, dar pare că s-a depus un efort supraomenesc pentru ca naraţiunea să fie cât mai adânc înfiptă în realitate. Textul se suprapune cu realitatea istorică a ultimilor 40 de ani , înglobând relatări şi păreri cu privire la terorism, politică, rasism şi alte probleme încă actuale într-un mod ce pare aproape nenatural: toate personajele se grăbesc să-şi spună părerea, înainte să fie lăsate să acţioneze în conformitate cu aceasta sau nemaiprimind ocazia să o facă.  Şi cred că tot ce am spus mai sus se vede foarte clar în fragmentul de mai jos, replică a lui Claire:

Şi să ştii că, într-un fel, deşi e foarte urât c-o spun, atentatul din Birmingham a fost o atrocitate mai mică dacă priveşti lucrurile statistic, dacă-l compari cu Lockerbie, dacă-l compari cu exploziile din Bali, cu 11 septembrie sau cu numărul total de civili care au murit în războiul din 2003 din Irak. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să explici toate morţile astea şi toate vieţile distruse – dac-ai încerca să te-ntorci de fiecare dată la originea lucrurilor? Ai înnebuni? Altfel spus, e o nebunie să încerci aşa ceva, sau de fapt e singurul lucru sănătos – să admiţi că la scară mare sau mică, oameni perfect obişnuiţi şi perfect nevinovaţi îşi văd mereu vieţile făcute zob de forţe pe care nu le pot controla, fie ele evenimente istorice sau pur şi simplu ghinionul de rahat de-a ieşi din casă taman în ziua când trece pe-acolo un şofer beat, care conduce cu peste o sută de kilometri pe oră, dar chiar şi atunci poţi să dai vina de cultură, pe cultura care i-a spus să e cool să meargă cu peste o sută pe oră sau pe cultura care l-a transformat într-un alcoolic, şi cum spuneam, poate că asta e de fapt lucrul sănătos pe care poţi să încerci să-l faci, să nu mai ridici din umeri, să nu mai spui chestii de genul „Viaţa e un hazard” sau „Se mai întâmplă şi de-astea”, fiindcă dacă te gândeşti bine, totul are o cauză.

Spre deosebire de volumul anterior, naraţiunea este mai uşor de urmărit. Numărul de personaje este încă semnificativ, dar ele sunt destul de clar grupate pe câteva fire narative care se încrucişează adesea, fără a crea însă ambiguitate. Întâlnim povestea celui despre care toată lumea credea că va avea un viitor strălucit ca scriitor, dar care nu reuşeşte să se dea un final romanului pe care îl scrie de zeci de ani şi care numără deja mii de pagini şi care ar trebui să revoluţioneze lumea literară prin mijloacele neconvenţionale şi metaliterare prin care cititorul şi romanul sunt conectaţi. Suntem faţă în faţă cu politicianul al cărui partid urmăreşte interese pe care el nu le poate susţine, dar este nevoit să le aprobe pentru a fi privit în continuare cu ochi buni. Şi mai ales, primim continuarea istoriilor pe care Clubul putregaiurilor le-a lăsat în aşteptare.

Personajele rămân încă nişte simple tipuri, deşi li se conturează o serie de motivaţii şi trăsături definitorii, ele nu capătă o adâncime reală, ci doar răspund nevoii autorului de a-şi transmite mesajul: scriitorul aspirant şi geniul aflat în pană de inspiraţie, politicianul cu o latură umană, soţia dedicată familiei, adultul încă obsedat de iubirea din adolescenţă sau tânăra aflată în căutarea tatălui. Toate aceste personaje sunt doar unelte pe care Coe le foloseşte pentru a construi geometria romanului.

Astfel, romanul e constituit dintr-o sumă de cercuri mai mult sau mai puţin închise, însă acestea nu sunt concentrice, ele se intersectează, se conţin sau se exclud, creând un puzzle peste care se suprapune realitatea. Intenţia autorului este aceea de a discuta cu seriozitate subiecte importante, însă îngrămădirea lor în pasta epică nu e cea mai reuşită, pare că totul e în grabă, că scriitorul e atât de entuziasmat de finalul pe care l-a ales încât vrea să îl prezinte cât mai repede cititorului. Totuşi, nu pot decât să îi înţeleg entuziasmul, pentru că finalul închide un nou cerc într-un mod ce te face să zâmbeşti, dar îţi şi lasă un vag gust amar, pentru că modernitatea nu mai are cum să dea un final fericit fără să fie ipocrită:

(…) în clipa aceea, cei doi nu doreau de la viaţă decât şansa de-a repeta greşelile comise de părinţii lor, într-o lume care încă se căznea să decidă dacă putea să le îngăduie luxul ăsta.

Reclame
Publicat în Jonathan Coe

Jonathan Coe – „Clubul putregaiurilor”

Acum ceva vreme, ajunsă la bibliotecă, am dat de raftul pe care se aflau şi cărţile lui Jonathan Coe. Îndrăgostită de acest autor încă de când i-am citit Casa somnului, am luat fără să mă gândesc Cercul închis, ca peste câteva zile, când am deschis cartea încercând să fac să treacă mai uşor cele 12 ore de mers cu trenul până la Cluj, să aflu că aveam în mâini continuarea unei cărţi pe care n-o citisem. Aşa că nu e de mirare că în Cluj, din prima libărie în care am intrat, am luat (alături de vreo alte 3 cărţi) şi primul volum care este tocmai acesta, Clubul putregaiurilor.

Contrar orizontului de aşteptare creat de titlu, romanul nu este despre guvernul actual al României, aşa cum m-au întrebat mai mulţi oameni văzându-mă citind. Singura asemănare dintre personajele de aici şi cele care alcătuiesc instituţia sus-numită este totala lor deconectare de realitate.

Învârtindu-se în jurul unui liceu gratuit din Birmingham, unde admiterea se face pe bază de examen, romanul nu înfăţişează lumea, ci o microsocietate izolată, în care străbat câteodată ecouri din afară, pe care însă protagoniştii nu le pot înţelege: „De ce e Berlinul divizat?”, „De ce este numită afacerea Watergate astfel?”, „De ce este petrolul atât de scump?”, „De ce omoară IRA în stânga şi în dreapta?”. Dar acestea rămân probleme secundare pentru ei, concentrându-şi atenţia pe chestiunile interne, pe rivalităţi şi orgolii la fel de nejustificate. Întâlnirea familiei Trotters cu un cuplu de evrei şi povestea emoţionantă a acestora ar fi, în alt context, un moment de cotitură pentru personaje şi pentru felul în care percep acestea lumea şi pe cei din jurul lor. În schimb, experienţa trece aproape neobservată prin forul interior al locuitorilor acestui univers.

Pentru o parte din elevii de la King William’s, Cercul închis, un grup select alcătuit în interiorul liceului, reprezintă cheia soluţionării tuturor problemelor, mijlocind transformarea societăţii. Cercul închis e ideal pentru asta din mai multe puncte de vedere:

  1. CONFIDENŢIALITATEA. Cercul răspunde faţă de sine şi atât. Ca atare, el îşi poate articula opiniile în deplină libertate, departe de influenţa oricărei forme de lobbying şi a oricărui grp de presiune. (…)
  2. PROTECŢIA. Celălalt atu al Cercului este faptul că-şi poate alege membrii nu doar dintre elevii claselor a zecea, ci şi DIN CANCELARIE. Astfel, gânditorii nevolnici (Nuttall, Serkis etc.) pot fi excluşi, iar spiritele înrudite (Pyle, Daintry, Spraggon) cooptate în folosul cauzei.
  3. ELITISMUL. Cercul nu e e obligat să asculte vocea gloatei. Nu se comportăa populist, aşa cum fac celelalte societăţi de dezbateri. Nu pierde vremea ascultându-i pe dobitoci sau pe demenţi. În esenţă, e o structură anti-democratică şi tocmai de aici îşi trage forţa. Ideile şi politicile pot să germineze mult mai repede şi mai eficient în această atmosferă.

Iar Cercul închis se ia în serios, dar autorul nu îl ia. Tonul în sine este unul neobişnuit, căci deşi unele personaje par să treacă printr-un proces de iniţiere, prin experienţe marcante, cum este revelaţia divină la care ia parte Ben Trotter, schimbarea lor ulterioară e o simplă imitaţie a unei maturizări, mai degrabă o caricatură ce trădează spiritul ironic al autorului. Alte personaje sunt întru totul caricaturale (Sam Chase, soţul înşelat care încearcă să îşi recupereze soţia împrumutând în mod stângaci armele celui care a reuşit să i-o fure), iar altele se dovedesc a fi mai profunde decât potretul lor lasă să se vadă.

Astfel, Jonathan Coe creează tabloul unei lumi haotice şi adesea uşuratice în judecăţile sale. Dar chiar considerând că aceasta a fost intenţia autorului, există un gram de inconsistenţă tematică care te face să te îndoieşti de tine în faţa clasicei întrebări ce a vrut să spună autorul?, dar care sper că va fi înlăturată în Cercul închis, carte pe care voi începe chiar azi să o citesc.