Publicat în Michel Houellebecq

Michel Houellebecq – „Supunere”

Scrierea unui roman cum e Supunere  a însemnat asumarea unor riscuri din partea autorului şi, aşa cum era de aşteptat, a stârnit numeroase controverse, scriitorul fiind acuzat de atitudine discriminatorie şi islamofobie. Autorul îl încadrează în genul political fiction, înfăţişând un scenariu distopic care generează comparaţii cu George Orwell şi Aldous Huxley.

Da, romanul surprinde o viitoare islamizare a Franţei în 2022, dar este prea puţin relevantă ideologia pe care a ales-o în postura dominantă – putea foarte bine să nu aleagă Frăţia Musulmană, ci Flat Earth Society, dar scenariul ar fi părut mai degrabă căzut în absurd. Romanul e tulburător pentru că sună credibil şi pentru că vorbeşte despre un potenţial viitor (căci cel real are şanse foarte mari să nu arate deloc aşa) cu scopul de a caracteriza prezentul. Suntem noi predispuşi la a ne supune, dacă această supunere vine la pachet cu o situaţie socială şi financiară stabilă şi avantajoasă, chiar dacă se opune presupuselor noastre principii?

Personajul lui Houellebecq este profesor de literatură la Sorbona, având teza de doctorat despre Joris-Karl Huysmans, un mizantrop desăvârşit care nu reuşeşte să se realizeze cu adevărat pe niciun plan (lipsa pe care o resimte cel mai tare este însă cea din planul sexual, unde nu se poate adapta unei vieţi de cuplu).

Este martorul mai degrabă pasiv al islamizării statului în care locuieşte, priveşte cum Sorbona este transformată în universitate musulmană şi acceptă să fie pensionat. În ciuda studiilor universitare, nu acţionează diferit de cetăţeanul de rând: deschide subiectul situaţiei politice ori de câte ori este ocazia, dar în definitiv nu face decât să se conformeze noii conduceri.

Houellebecq abordează trecător şi tema religiei şi mai ales a felului în care este abordată aceasta de oameni, cetăţeni ai diferitelor state.

Problema e că, a continuat el, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa fără să fie frământaţi de astfel de gânduri, care li se par excesiv de filosofice; le vin în minte doar atunci când se confruntă cu o dramă – o boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în lume, în numele acestor idei, fiinţele umane mor şi omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici pentru împărţirea terenurilor de vânătoare.

Şi adevărul cel mai usturător despre personaj este faptul că nu se dă în lături de la identificarea cu principiile acesteia. De un misoginism moderat încă de la începutul romanului, nu se simte deloc revoltat de noua poziţie a femeii în societate, singurul lucru care îl supără e noua vestimentaţie a acesteia şi lipsa companiei feminine de la anumite întruniri.

În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic.

Iar problema sa poate să fie foarte uşor rezolvată de acceptarea unei vieţi musulmane şi de îmbrăţişarea poligamiei.

Şi n-aş avea nimic de regretat. Aşa îşi sfârşeşte personajul-narator relatarea. Este el vocea noastră, a tuturor, gata să acceptăm orice formă de supunere în schimbul unor privilegii rentabile?

Reclame