Publicat în Salman Rushdie

Salman Rushdie – „Casa Golden”

În lumea iubitorilor de carte, a celor care au văzut totul şi ştiu că totul e permis, posibil şi foarte probabil să se întâmple, există totuşi o interdicţie sau cel puţin o frază a cărei pronunţie te poate propulsa direct pe lista neagră: Filmul a fost mai bun decât cartea. Salman Rushdie vrea ca cititorii lui să nu-şi piardă vremea cu astfel de conflicte triviale, scriind o carte-film, pentru că de data asta, naratorul nu e un scriitor, ci un regizor în devenire, nu-şi scrie povestea, ci o transpune în scenariu de film. În fond, cele două sunt acelaşi lucru, mijloacele utilizate sunt altele.

Şi, inevitabil, pretutindeni erau cărţi, cărţi ca o boală ce infesta toate cotloanele căminului nostru jerpelit şi fericit. Am devenit scriitor, căci ce altceva aş fi putut face cu asemenea înaintaşi, şi poate că am ales filmele în loc de romane sau biografii pentru că am ştiut că nu mă pot pune cu bătrânii.

De altfel, autorul se poate lăuda cu alegerile personajelor-narator în cărţile sale, reuşind să convingă că nimeni altcineva n-ar fi putut reda povestea mai bine. În Pământul de sub tălpile ei, aflăm povestea de la cel care şi-a petrecut toată viaţa privind-o din umbră pe Vina, personajul principal, fiind îndrăgostit în tăcere de ea. În Copiii din miez de noapte, naratorul nu ar putea fi altul decât Saleem Sinai, cel care poate citit gândurile oamenilor, oferind aşadar cea mai completă viziune. În noul roman al lui Salman Rushdie, Casa Golden, René pătrunde în viaţa familiei Golden şi în casa de aur a împăratului Nero dorindu-şi doar să afle care sunt secretele celor patru bărbaţi , ascunse sub tot atâtea nume romane, însă sfârşeşte prin a cerceta o poveste cu accente din The Godfather care nu e cu adevărat finalizată prin venirea lor în New York, ci care încă se strecoară prin noua viaţă a personajelor sale.

Ca întotdeauna însă, Salman Rushdie nu se rezumă la a scrie un roman cu un fir narativ şi o mână de personaje care să constituie o lume pur fictivă care, în mod absolut întâmplător, să coincidă prin câteva repere spaţiale sau temporale cu ceva din lumea reală. El nu scrie pentru cei care folosesc binecunoscuta (şi clişeica) afirmaţie: citesc pentru a evada din realitate. Nu, dimpotrivă, nici nu se poate imagina făcând asta. Un roman scris de el e ca o călătorie – plătită în timp multe gânduri ulterioare – către miezul realităţii, acel loc care nu poate fi definit prin coordonate geografice, dar în care realitatea e cea mai densă, în care frământările ei sunt cele mai intense, în care sunt ridicate probleme controversate, fără nevoia de a menaja, precum identitatea sexuală, tulburările de spectru autist sau alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii din 2016 şi factorii care au declanşat rezultatul terifiant, care l-au făcut pe Joker preşedinte – asociaţie care m-a făcut să îmi regret anterioara simpatie pentru personajul negativ cu păr verde de la DC.

Uneori personajele negative înving şi-atunci ce poţi face când lumea în care crezi se dovedeşte a fi o lună de hârtie şi răsare o planetă întunecată care spune, Nu, eu sunt lumea? Cum mai poţi trăi printre compatrioţi când nu ştii care dintre ei se numără printre cele şaizeci şi ceva de milioane care au adus oroarea la putere, când nu ştii care dintre ei se numără printre cele nouăzeci şi ceva de milioane care au ridicat din umeri şi au stat acasă sau când semenii tăi americani îţi spun că a şti lucruri e o chestie elitisă, iar ei urăsc elitele, or, tu n-ai avut niciodată altceva în afară de intelect şi ai fost crescut să crezi în frumuseţea cunoaşterii, nu în prostia aia, cunoaşterea înseamnă putere, ci cunoaşterea înseamnă frumuseţe, iar apoi toate astea – educaţia, arta, muzica, filmul – devin un motiv să fii detestat şi din Spiritus Mundi se iveşte o creatură ce se târăşte spre Washington DC ca să se nască acolo.

Fie că e vorba de viaţa ca fuga de trecut, ca neacceptarea prezentului sau ca spaima de ambele, în final, Casa Golden nu lasă să se vadă decât mişcarea învolburată a vieţii.

Reclame
Publicat în Salman Rushdie

Salman Rushdie – „Copiii din miez de noapte”

Ca toate poveştile de dragoste din viaţea mea, eu şi scrisul lui Salman Rushdie am început foarte prost, dar apoi ne-am îndrăgostit iremediabil. Şi nu e de mirare, pentru că am debutat citind Luka şi Focul Vieţii şi restul volumelor legate de acest titlu. Dezamăgită fiind de asemănarea puţin exagerată cu Poveste fără sfârşit, am fost adusă în actuala etapă a relaţiei noastre de Pământul de sub tălpile ei. S-ar putea spune că am revenit cu picioarele pe pământ.

Iar Copiii din miez de noapte n-a făcut decât să ne consolideze relaţia. Şi acest roman m-a dus cu gândul la un altul pe care îl iubesc (şi e destul de evident că vorbesc despre Toba de tinichea), dar această asemănare nu m-a făcut decât mai dedicată lecturii. Ce-i drept, plănuiesc să îl recitesc, pentru că, deşi m-am ţinut destul de bine de firul naraţiunii, multe detalii de ordin cultural şi istoric au fost de multe ori prea mult pentru mine sau cel puţin prea mult pentru o primă lectură.

Copiii născuţi odată cu declararea independenţei Indiei – în prima oră de la acest eveniment – nu sunt copii obişnuiţi, ei posedă abilităţi speciale (de la revoluţionare până la pur şi simplu bizare) şi, în fond, nu pot să fie definiţi ca simple individualităţi, ei sunt revendicaţi de India, de un popor întreg pe care îl reprezintă. În număr de 1001, doar doi sunt născuţi chiar în clipa declarării independenţei. Schimbaţi la naştere şi posedând cele mai de seamă abilităţi, Shiva şi Saleem sunt protagoniştii romanului. Cel din urmă este chiar naratorul, care a dovedit în cele aproape 600 de pagini că poate vorbi despre sine şi fără intermediari (chiar şi când sau mai ales când e vorba de evenimente la care nu a fost prezent).

Cine şi ce sunt? Răspuns: sunt suma a tot ce s-a întâmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut şi făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sunt orice lucru şi orice fiinţă a căror existenţă în lume au afectat şi au fost afectate de existenţa mea. Sunt tot ce se întâmplă după ce am plecat şi nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit. Şi să nu credeţi că reprezint un caz excepţional: fiecare „eu”, fiecare dintre cei peste şase sute de milioane câţi există la ora actuală, conţine o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înţelegeţi, trebuie să înghiţiţi o întreagă lume.

Complexitatea romanului e dată de informaţiile de natură istorică şi culturală furnizate, ce reprezintă cadrul pentru o poveste de-a dreptul fabuloasă (ca acţiune sau număr de personaje, de exemplu).

Deşi istoria Indiei îmi e doar vag cunoscută, crizele pe care aseastă ţară le confruntă nu sunt diferite de cele care apar din cele mai vechi timpuri pe tot globul şi de aceea caracteristicile lor nu sunt particulare. Şi mi-am amintit citind acest roman că cea mai sigură cale de a suprima un popor, o identitate este aceea de a-i lua dreptul la speranţă.

Ce e mai rău ca vergelele de fier, gratiile şi lumânările lipite de piele? Ce întrece în cruzime smulgerea unghiilor şi înfometarea? Dau la iveală cea mai fină şi mai delicată glumă a Văduvei: în loc să ne tortureze, ne-a lăsat să sperăm. Ceea ce înseamnă că exista ceva – ba nu, mai mult decât ceva: cel mai frumos lucru din lume! – de care ne putea deposeda. Şi în foarte scurt timp o să trebuiască să desciu cum ne-a tăiat macaroana.

Ectomia (din greacă, presupun): adică o tăiere. La care medicina adaugă o serie de prefixe: apendectomie, mastectomie, amigdalectomie, trompectomie, vasectomie, histerectomie. Saleem ar vrea să doneze un alt articol, absolut fără nici o pretenţie materială, în folosul acestui catalog al extirpărilor; totuşi, e vorba de un termen care aparţine istoriei, chiar dacă este – a fost – implicată şi medicina. E vorba de sperectomie: retezarea sau secătuirea speranţei.

La fel ca Oskar Matzerath, Saleem Sinai simte nevoia de a relata în scris experienţele sale, o ultimă încercare de a-şi ajuta patria aşa cum visa încă din copilărie. Deposedat de abilităţile sale sau ajuns în punctul în care acestea îi sunt prea puţin de folos, ultima sa „super-putere” este cuvântul.