Publicat în Elena Ferrante

Elena Ferrante – „Tetralogia napolitană”

Pentru unele cărți îmi las timp. Simt că vor fi dificile, că mă vor face să reflectez, că nu vor fi ușor de digerat. De-asta n-am citit încă Ulysses. Dar faptul că Tetralogia napolitană a stat vreun an neatinsă decât de priviri care spuneau „abia aștept să te citesc” a fost din cu totul alt motiv: știam că voi iubi seria, că mă va distrage de la orice activitate pe care ar trebui să o întreprind, că mă vor înfuria și face fericită și n-am greșit. Am devorat cele patru volume în mai puțin de două săptămâni și am înțeles de ce autoarea a preferat să rămână sub anonimat, ascunzându-se în spatele unui pseudonim care ne permite fiecăruia dintre noi să spunem: eu sunt Elena Ferrante. Pentru că eu am simțit cum mă transform în Elena Ferrante, cum intru atât de adânc în roman încât ar fi ridicol să spun că nu e al meu – scris și trăit de mine.

Romanul spune povestea relației dintre Lila și Lenu, Raffaella și Elena. Ce ar putea fi special la două fetițe crescute în cartier în Napoli? Probabil că nimic, însă ceea ce le face atât de speciale este legătura dintre ele, care trece dincolo de prietenie: ele se resping și se atrag, se ciocnesc și se îndepărtează, par că își fac rău una alteia și se las totuși ghidate de o forță inexplicabilă care nu le permite niciodată să renunțe una la cealaltă.

Naratoarea e Elena și de la ea aflăm cum se simte complet în umbra Lilei, aflată sub influența sa imposibil de respins, însă nu de puține ori ne întrebăm cum ar fi fost povestea scrisă de Lila, despre ale cărei sentimente nu aflăm mai nimic – ea fascinează prin misterul care se lasă în jurul ei, un personaj atât de bine și totuși atât de lacunar construit, în timp ce despre Elena ajungem să știm totul. Cele două fetițe, atât de diferite una față de cealaltă, devin de nedespărțit, fiecare asumându-și rolul de a o completa pe cealaltă: Elena e binele, iar Lila e răul, însă binele și răul sunt amestecate și se intensifică reciproc. (…) dar binele mirosea a rău și răul mirosea a bine, un amalgam care-i tăia răsuflarea.

Ziceam că știm totul despre Elena, însă e drept că o știm doar pe acea Elena la a cărei formare a avuf o contribuție majoră răul mai mult sau mai puțin bine intenționat al Lilei, de care naratoarea încearcă zadarnic să se îndepărteze, căci ele devin în mod organic una parte din cealaltă, sunt inseparabile nu pentru că nu au propriul sine, ci pentru că fiecare caută să se adape din sinele celeilalte, sine care-i pare mai frumos, mai înzestrat, mai nobil și cu potențial mai mare. Odată cu maturitatea, Elena urmează visul lor din copilărie, studiul, cărțile, în timp ce Lila rămâne înrădăcinată în cartierul pe care vrea să-l conducă, să-l supună, să-l schimbe, dar prin frica de putere. Iar diferențele dintre ele doar se adâncesc:

Îmi acordam importanță, în fine, știam să-mi acord, orice se întâmpla. De tot ce mă ciocneam – studiile, cărțile, Franco, Pietro, fetele, Nino, cutremurul – ar fi trecut și eu – oricare eu dintre cele pe care le acumulasem – eu aș fi rămas pe loc. Eram vârful compasului meu fix, în timp ce mina alerga în jur, trasând cerc după cerc. Lila, în schimb – acum mi se părea clar, și asta m-a făcut să fiu mândră, m-a liniștit, m-a înduioșat – făcea eforturi să simtă stabilitate. Nu reușea, nu credea. Oricât ne-ar fi dominat mereu pe toți și oricât ne-ar fi impus modul ei de a fi, cu atâtea resentimente și furie, ea se percepea pe sine ca pe un colaj și nu făcea eforturi, la urmă, decât pentru a se înfrâna. Când, în ciuda tehnicilor ei prevăzătoare legate de persoane și obiecte, realitatea peticită predomina, Lila o pierdea pe Lila, haosul părea singurul său adevăr și ea – atât de activă, atât de curajoasă – se anula îngrozită, se preschimba în nimic.

În ultimele volume, fundalul pe care se construiește povestea celor două femei devine mult mai complex. Copilele devenite adulte trăiesc într-o lume dominată de luptele dintre facțiunile politice, de un progres uneori atât de brutal încât societatea italiană e scuturată din temelii.

Prea multe romane cavalerești proaste, Lenu, creează un don Quijote; dar noi, cu tot respectul pentru don Quijote, nu avem nevoie aici, la Napoli, să ne luptăm cu morile de vânt, e doar curaj irosit: avem nevoie de persoane care știu cum funcționează morile și le fac să funcționeze cu adevărat.

Naratoarea, încercând să se explice spre sine, încearcă să explice femeia, să o îndepărteze de o imagine simplistă a unei feminități primitive. Dorința ei de libertate și mediul conservator în care a fost crescută sunt două forțe care se luptă în interiorul ei, făcând-o să se teamă că oricât de bine argumentate sunt pledoariile ei pentru susținerea feminismului, ea nu poate fi cu adevărat feministă, cât timp se dedică rolului de mamă, soție sau amantă și cât timp e subjugată de dragostea pentru un bărbat.

Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, pe stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe comunism. Și pe capcana egalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză. Să te miști pe alt plan în numele propriei diferențe. Universitatea nu le eliberează pe femei, ci le perfecționează represiunea. Împotriva înțelepciunii. În timp ce bărbații se consacră activităților spațiale, pentru femei viața n-a început nici măcar pe această planetă. Femeia este cealaltă față a pământului. Femeia este Subiectul Neprevăzut. Să te eliberezi de supunere, aici, acum, în acest prezent. (…) Și nimeni mai bine decât mine nu știa ce înseamnă să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților, o făcusem, o făceam în continuare.

Oricât scriam de acum și reflectam în lung și-n lat la autonomia feminină, nu mă puteam lipsi de corpul lui, de vocea lui, de inteligența lui. A fost îngrozitor să-mi mărturisesc asta, dar continuam să-l doresc, îl iubeam chiar mai mult decât pe fiicele mele. La gândul de a-i face rău și de a nu-l mai vedea niciodată mă ofileam dureros, femeia liberă și cultă își pierdea petalele, se desprindea de femeia-mamă și femeia-mamă lua distanță de femeia-amantă și femeia-amantă de slujnica mânioasă. Și toate păreau pe punctul de a zbura încet, în direcții diferite. Pe drum înspre Milano descopeream că, lăsând-o deoparte pe Lila, nu știam să fiu eu însămi decât modelându-mă după Nino. eu eram incapabilă să fiu propriul meu model. Fără el nu mai aveam un nucleu pornind dea care să mă extind în afara cartierului, prin lumea largă, eram doar o grămadă de reziduuri.

Și totuși, cum poate fi scris un roman ca ăsta, care vorbește despre atât de multe lucruri? Ce fel de structură complicată și elevată ar trebui să aibă? În mod surprinzător, acțiunea romanului este aproape liniară, iar cronologia e respectată, alternanța dintre cele două planuri (trecut și prezent) se petrece rar și atunci e ușor de sesizat. Așadar romanul nu vrea să fie nici o dovadă de virtuozitate artistică, nici vreun experiment literar, ci, așa cum îi spune editorul Elenei după ce îi citește cea de-a treia carte dată spre publicare, este pură plăcere de a povesti.

Reclame
Publicat în Elias Canetti

Elias Canetti – „Orbirea”

Orbirea e un roman care dezvăluie cât de orbi suntem cu toții: orbi la „celelalte lumi”, microuniversurile în care trăiesc ceilalți la care nu aderăm decât atunci când drumurile noastre se suprapun în mod întâmplător. Citind, fiecare personaj ți se pare diform, straniu, mai mult sau mai puțin scrântit și dacă nu simți că ești punctual niciunul dintre personaje, știi că asta nu înseamnă că nu ești un astfel de personaj.

Unde-o să ne mai ducă omenirea asta? După câte se pare, ne aflăm în preajma unei catastrofe. Superstițiosul tremură de cifra rotundă a anului 1000 și de comete. Atotștiutorul, sfânt, încă de la cei mai vechi indieni, dă naibii toate jongleriile cu cifre și toate cometele și declară: pieirea noastră, ce se apropie de nesimțire, este lipsa de pietate care a intrat în oameni, din otrava asta o să ne aflăm cu toții sfârșitul. Vai de cei ce vor veni după noi! […] Treci orb prin viață. Cât vezi oare din toată mizeria înfiorătoare care te înconjoară?

Ca cititor și pasionat de cărți, am crezut că mă voi îndrăgosti de Peter Kien, de sentimentele sale nestrămutate și foarte aprinse față de biblioteca sa, de nevoia sa de a se izola de omenire în singura lume în care simte că există ceva ce merită făcut. Preocupările altora i se par triviale, neimportante, stupide și își dedică tot timpul studiilor filologice care sunt foarte apreciate de toți specialiștii din domeniu, deși refuză să-și asume vreun merit, fie el financiar sau social. Și chiar dintre cărți, nu le consideră demne de atenția sa decât pe unele:

Numai că niciun spirit subțire nu se îngrașă cu romane. Satisfacția pe care poate că ți-o oferă o plătești cu vârf și îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveți să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gust pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care-ți plac. Orice punct de vedere devine ușor de înțeles. Te lași, supus, în voia unor țeluri străine și le pierzi pentru multă vreme din vedere pe-ale tale proprii. Romanele sunt niște icuri, pe care un actor-scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul și rezistența, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.

Se căsătorește cu Therese doar pentru că ea pare să fie capabilă să aibă grijă de cărțile sale. În realitate, ea tratează cărțile ca pe un simplu obiect de bucătărie: le curăță cu atenție și le manevrează cu grijă pentru a nu produce vreo pagubă, dar nu poate crea nicio conexiune spirituală cu acestea, la fel cum eu nu simt nicio legătură specială față de farfuria din care am luat prânzul. Obsesia ei este aceia a fetei bătrâne care visează la admirația celor din jur și își dorește să își permită stilul de viață pe care consideră că îl merită. Pentru ea, căsătoria cu Kien este o soluție atât pentru problema virginității ei încă inacte, cât și pentru mijloacele financiare la care visează. Și celelalte personaje pot fi descrise la fel, având o latură pe care oamenii din jur o percep, o modelează după propria anatomie interioară și o consideră reprezentativă pentru ei și o altă latură, total distinctă față de prima, care se centrează pe o obsesie – motorul care le antrenează întreaga existență. Până și fratele celui mai mare sinolog, Georg Kien, psihiatru și dedicat ajutării oamenilor, e construit după aceeași structură. Nici măcar capacitatea sa de empatie și de înțelegere a celor din jur nu îl salvează de la capcana în care cădem toți, aceea de a trăi orbi și de a crede că avem o vedere perfectă.

Poate doar Georg trezește simpatia cititorilor, însă în general personajele sunt cât se poate de grotești și repulsive. Și mai ales, ele nu evoluează. Singura evoluție reală este aceea a nebuniei lui Peter Kien, însă e nedrept să ignorăm nebunia latentă a celorlaltor personaje.

Deși reușește să creeze un cadru aproape suprarealist și o atmosferă mai degrabă întunecată, uneltele folosite de Elias Canetti sunt cele ale realismului, iar ironia subtilă creează scene cât se poate de amuzante prin absurdul lor. Spre final te vei mira că te-ai amuzat atât de copios la niște acte care au dus la o astfel de evoluție a firului narativ.

Însă ceea ce e uimitor este cum autorul de doar 26 de ani dă naștere unui narator ce pare să fie încărcat de înțelepciunea unei vieți pline de experiențe. Deși naratorul nu-și face simțită prezența cu adevărat niciodată, lăsându-și personajele să acționeze singure și existând doar pentru a le dezvălui gândurile și acțiunile, este de înțeles că e un unul rafinat și cu un ochi critic bine dezvoltat.

Dacă la început Peter Kien se temea că va rămâne orb dacă își suprasolicită vederea în continuare, la final ne dăm seama nu doar că a fost orb întotdeauna, ci că suntem cu toții orbi. Ori ce o fi orbia asta?

Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste – modeste atât ca esență, cât ca și rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta. […] Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaștem.

Publicat în Cristopher Moore

Christopher Moore – „Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Publicat în Bret Easton Ellis

Bret Easton Ellis – „American Psycho”

384 de pagini în mintea unui criminal în serie (sau cel puţin în mintea cuiva care se consideră un criminal în serie). Ce-i drept, cartea ar fi fost de două ori mai scurtă dacă am fi fost scutiţi de toate descrierile minuţioase ale ţinutelor tuturor personajelor, de numele de designeri celebri (probabil, eu am auzit de vreo 5, dar cunoscătorii probabil şi-au putut imagina mult mai bine decât mine adoratele sau criticatele piese vestimentare). La fel, cartea ar fi fost încă şi mai subţire dacă n-am fi fost puşi în faţa unei armate de restaurante, cafenele, baruri şi cluburi, împreună cu toate serviciile oferite de acestea.


..there is an idea of a Patrick Bateman, some kind of abstraction, but there is no real me, only an entity, something illusory, and though I can hide my cold gaze and you can shake my hand and feel flesh gripping yours and maybe you can even sense our lifestyles are probably comparable: I simply am not there.

Da, toate acestea nu aduc nimic în plus acţiunii, însă cu toţii suntem conştienţi de zecile de întrebări pe care ni le-am pus citind cartea. E Patrick Bateman un criminal? Chiar arată atât de bine pe cât spune? E ceva din ceea ce relatează real sau există vreun semn pe care Ellis l-a ascuns foarte bine în fluxul gândurilor aşa-zisului asasin prin care ar trebui să ne dăm seama că totul se întâmplă de fapt în mintea lui?


Is evil something you are? Or is it something you do?

Şi tocmai din această perspectivă ştim că toate detaliile aparent nenecesare nu au rolul de a aduce un plus romanului în sine, ci de a-l înfăţişa pe Bateman, cel care în 50% din timp e îngrijorat că nu arată suficient de bine, că cineva s-a îmbrăcat mai bine decât el, că părul îl face neatrăgător, că cineva are un card cu un design mai interesant decât el sau că nu are rezervare la cel mai bine privit restaurant din oraş. Iar acest personaj atât de atent construit pare să reprezinte o satiră a întregii societăţi, fapt ce face din Ellis un adevărat moralist.

Bateman e poate cel mai caraghios personaj de care am dat vreodată, pentru că nu doar întruchipează cea mai înaltă şi de prost-gust treaptă a snobismului, dar se ia şi deosebit de tare în serios: părerile şi sfaturile sale vestimentare sunt de urmat întotdeauna, iar „recenziile” de muzică pe care îl fac un critic formidabil. Pentru el, bineînţeles.

Dar dacă romanul în sine nu este decât o analiză a lumii interioare a unei persoane în mod evident dereglate mintal, ce este cu adevărat fascinant este reacţia pe care au avut-o oamenii de-a lungul timpului faţă de  American Psycho. Deşi acum a devenit mai degrabă un clasic şi nu iese foarte tare în evidenţă, în 1991, când a fost lansată, această carte a fost cu mult în faţa capacităţii de acceptare a societăţii. Valurile de revoltă cele mai importante au fost din partea grupărilor feministe care considerau că în noul roman al lui Ellis femeile sunt tratate ca nişte obiecte (de parcă există vreun personaj în tot romanul care nu e un simplu obiect). În prefaţa scrisă de Irvine Welsh, acesta se întreabă cum ar fi fost privită cartea dacă ar fi fost scrisă de o femeie. Un strigăt de luptă al femeilor? Eliberarea dintr-o societate patriarhală? Oricât de pro-feminism aş fi, nu pot decât să râd de această interpretare care neglijează faptul că asta e una din puţinele cărţi în care şi bărbaţii au probleme pe care în mod normal le asociem cu femeile. În definitiv, nu lipseşte egalitatea: personajele, atât femei, cât şi bărbaţi, sunt la fel de snobi şi ridicoli.

Mi-ar plăcea să mai scriu câte ceva, dar chiar trebuie să returnez nişte casete video.

Publicat în Milan Kundera

Milan Kundera – „Insuportabila uşurătate a fiinţei”

Suntem condamnaţi la uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, trăim întrebându-ne dacă am fi fost mai eficienţi sau mai de succes altfel.

Suntem binecuvântaţi cu uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, nu trebuie să ne preocupăm cu asta. Nu avem nevoie să trăim pentru a genera cea mai bună viaţă, avem nevoie doar să trăim.

The goals we pursue are always veiled. A girl who longs for marriage longs for something she knows nothing about. The boy who hankers after fame has no idea what fame is. The thing that gives our every move its meaning is always totally unknown to us. Sabina was unaware of the goal that lay behind her longing to betray. The unbearable lightness of being – was that the goal?

Cei ce cred în eterna reîntoarcere de care ne vorbeşte Nietzsche îşi asumă teribila responsabilitate de a-şi dedica vieţile unei statistici înfiorătoare doar pentru a computa una singură, ideală (pentru cine?).

Cele două cupluri din centrul Insuportabilei uşurătate a fiinţei sunt construite antitetic: Tomas caută în trupurile sutelor de femei din viaţa sa unicitatea, în timp ce Tereza consideră că aceasta e anihilată de nuditate; Sabina e fascinată de libertatea ce stă în spatele trădării, în timp ce pentru Franz loialitatea e nepreţuită. Dar nu e greu de sesizat că personajele, deşi într-o aparentă opoziţie, au trăsături care nu se exclud – contradicţii greu de reconciliat într-o singură persoană. Personajele sunt un acelaşi model, scindat în patru ipostaze care există în acesta, dar care sunt analizate izolat de data aceasta. Şi cine ar putea fi modelul dacă nu însuşi autorul, a cărui alegere de a scrie la persoana a III-a nu face decât mai interesant jocul de reconstituire a acesui suprapersonaj care le adăposteşte pe toate; în definitiv, un alt Milan Kundera.

But isn’t it true that an author can write only about himself?

Staring impotently across a courtyard, at a loss for what to do; hearing the pertinacious rumbling of one’s own stomach during a moment of love; betraying, yet lacking the will to abandon the glorious path of betrayal; raising one’s fist with the crowds in the Grand March; displaying one’s wit before hidden microphones – I have known all these situations, I have experienced them myself, yet none of them has given rise to the person my curriculum vitae and I represent. The characters in my novels are my own unrealized possibilities. That is why I am equally fond of them all and equally horrified by them. Each one has crossed a border that I myself have circumvented. It is that crossed border (the border beyond which my own „I” ends) which attracts me the most. For beyond that border begins the secret the novel asks about. The novel is not the author’s confession; it is an investigation of human life in the trap the world has become.

Deşi scrisă şi publicată după ce scriitorul părăsise Cehia, regimul comunist din care a ales să plece este un motiv important (şi recurent în majoritatea operelor sale) aici, permiţând o analiză fină a despotismului şi totalitarismului de orice fel, care se manifestă prin mai ales prin kitsch şi manifestaţii zgomotoase, dezmanizante, fie ele pentru sau împotriva regimului.

La fel ca toate cărţile lui Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei nu e o carte cu un ton violent, mesajul ei e plantat cu grijă şi subtilitate în cititorul care crede că nu citeşte decât o carte care descrie despre resemnarea condiţiei umane, ca apoi să se surpindă îndoindu-se de sine, de lume, de adevărul mereu inaccesibil, aflat sub semnul propriei uşurătăţi.

Publicat în Chris Kraus

Chris Kraus – „I Love Dick”

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill – getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?

Publicat în Jeanette Winterson

Jeanette Winterson – „O paranteză în timp”

După ce am citit Pui de cotoroanţămi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.

O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).

Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.

Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.

Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.

Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.

Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:

Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.

Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.

Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.

Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.